Ananasul era în trecut considerat un semn de avuție, prestigiu și lux. Fiind un fruct exotic, apărut pentru prima dată în Marea Britanie în 1668, el a căpătat notorietate atunci când regele Charles II l-a folosit ca simbol într-o reprezentare a autorității sale. La acea vreme, Anglia și Franța își disputau drepturile asupra Insulei St Kitts și, când ambasadorul Franței a venit la tratative la curtea Angliei, Charles II a ordonat ca un ananas adus din Barbados să fie pus în vârful piramidei de fructe servite la masă. Charles II a continuat apoi să îl taie și să îl mănânce, transmițându-i astfel ambasadorului că Anglia este o putere globală. Regele a numit ananasul „King Pine” și a cerut chiar să fie surprins într-un portret al său. Astfel, fructul a căpătat o popularitate semnificativă la acea perioadă. Familiile înstărite din Anglia au început să îl cultive, dar condițiile de îngrijire erau dificile în clima Angliei, astfel că prețul unui astfel de fruct ajungea la ceea ce ar însemna astăzi 5.000 £. Valoarea atât de mare a unui fruct făcea ca acesta să nu fie mâncat, ci folosit ca decor la mesele nobilimii, fiind împrumutat de la o familie la alta. În schimb, imaginea ananasului era pictată pe ceramică, piedestale, haine, cataloagele de la acea vreme cuprinzând multe design-uri originale. Magazine de închiriat ananas s-au deschis în întreaga țară, iar oamenii chiar au început să poarte cu ei un fruct de ananas atunci când mergeau pe stradă, pentru a-și etala statutul social. Valoarea mare a ananasului a dat naștere și furtului lui. În 1807, existau mai multe cazuri de judecată pentru furtul de ananas, cel mai vestit fiind cel al lui Mr. Godding, care a fost condamnat la 7 ani deportare în Australia pentru furtul a 7 astfel de fructe. Ananasul și-a pierdut semnificația de avuție abia la mijlocul erei victoriene, când a început să fie importat în mod regulat din coloniile engleze.
Fun Facts
Un alt simbol al luxului și avuției etalat de englezi în anii 1800 a fost țelina. Țelina a fost prima dată cultivată în această perioadă pe teritoriul englez, dar producerea sa solicita o muncă extrem de laborioasă și intensă, șanțurile necesare recoltelor trebuind a fi săpate permanent pentru a păstra o rădăcină cât mai albă. Țelina era rară și scump de produs în Anglia victoriană, costul său ajungând la valoarea a ceea ce reprezintă astăzi 180 £. Nobilimea ezita să consume țelina, având în vedere prețul ei și, ca rezultat, sticlarii au început să producă vase înalte în formă de țelină, postate pe piedestale. Aceste vase erau apoi umplute cu țelină, a căror rădăcină era curățată atent pentru a fi cât mai albă și căreia i se păstrau intacte frunzele. Combinația dintre sticlă și „buchetul” de țelină era un element central al meselor luxoase prin care nobilii își etalau averile. Revistele și cărțile care descriau la acea vreme normele de etichetă și de stil de viață opulent cuprindeau sugestia folosirii unor modele de aranjamente de masă care să accentueze imaginea acestei legume. În jurul anilor 1880, prețul țelinei a început să scadă, pe măsură ce noi metode de creștere s-au dezvoltat. Astfel, țelina a început să facă parte din alimentație, renunțându-se la uzul ei pentru decor. Chiar și așa, țelina face astăzi parte din bucătăria pretențioasă, fiind o bază a unor mâncăruri delicate și unice (precum au velouté în sos, à la Espagniole în demi-glace bogat, sau au gratin presărat cu pesmet). Țelina a fost și fel de mâncare servit la clasa I pe Titanic. Fiind scumpă, și în acest caz hoții nu au ezitat să apară, existând în mod regulat cazuri de furt raportate în ziarele locale englezești care redau povestea acestor hoți, condamnați la două luni de muncă silnică.
Simbol al belșugului, regăsim referiri la Cornul Abundenţei încă din secolul al VI î.e.n. Mai este numit și cornucopia (din latină Cornu Copiae – corn și abundență) sau Cornul Amaltheei, deoarece în mitologie, Amalthea este zeița care l-a crescut pe Zeus (sau Jupiter). Pentru că o iubea pe Amalthea, zeița cu coarne de capră, în timpul unui joc Zeus îi rupe din greșeală un corn și hotărăște ca acesta să fie mereu cornul care poate să îți dea orice ai nevoie sau îți dorești. Cornul devine astfel un simbol al abundenței nelimitate. Cornul abundenței este reprezentat ca fiind un recipient mare, în formă de corn, din acesta revărsându-se fructe, legume, flori sau monede.
Zeii greci ai bogăției, fertilității sau comerțului sunt deseori reprezentați prin statui care îi asociază cu cornul abundenței. Tot în Grecia antică, monedele aveau inscripționate cornul abundenței pe spate. Pictura lui Salvator Rosa intitulată Alegoria Fortunei (1658) o reprezintă pe Fortuna, zeița norocului, având în mână un corn al abundenței. Mai multe statui și sculpturi, cum este și cea numită L’Abondance par Coysevox, creată de Antoine Coysevox și aflată la Palatul Versailles din Franța, încorporează cornul abundenței. Coșuri care imită această formă sunt folosite în Asia și Europa, putând fi purtate pe spate, lăsând mâinile libere. În SUA, cornul abundenței este utilizat ca element de decor pentru Ziua Recunoștinței. Mai multe steme și simboluri naționale (steagul și sigiliul statului american Idaho, sigiliul statului american Carolina de Nord, stemele statelor Panama, Columbia, Venezuela sau statul australian Victoria ș.a.) încorporează acest simbol al prosperității.
Învățăm la școală că întâi a fost trocul sau schimbul de bunuri mărfuri, chiar dacă doar unele dintre ele aveau valoarea de „bani”. Și într-adevăr, schimburile au avut loc până la momentul apariției banilor. Dar, un fapt interesant este acela că în Valea Râului Galben din China, în anul 5 B.C. s-au descoperit dovezi istorice ale existenței unor monede sub forma banului de bronz. Similar, alte dovezi antice sunt descoperite în Lydia, un ținut din Turcia de astăzi, în perioada similară, cu toate că banii chinezești datează probabil de mult mai demult.
China se mai remarcă și prin alte dovezi istorice ale unor forme de organizare financiară. Dinastia Tang, din perioada dintre secolul al VII-lea și al X-lea, a reprezentat o perioadă de aur pentru China, marcată de invenții precum praful de pușcă, compasul, tiparul. Dar dependența de monede care nu aveau o valoare mare era un impediment pentru comerț, într-o economie și o cultură deja destul de sofisticată de la acea vreme. Ghildele din provincia Sichuan au experimentat existența unor cecuri la purtător (flying checks) cu contracte înscrise pe scoarță de dud.
În civilizațiile antice, dezvoltarea finanțelor a depins de scriere. Primele încercări de „scriere” legate de finanțe au fost conturile. Astfel de exemple regăsim nu numai în China, dar și în Mesopotamia, unde pe tăblițele de ceară, pe care se inscripționa cu o scriere cuneiformă, se ținea evidența unor mărfuri și se stabileau termenii unor tranzacții. Par a fi dovezi istorice a ceea ce cunoaștem azi ca fiind contractele futures pe mărfuri. Codul lui Hammurabi scris, probabil, în jurul anului 1750 B.C. stabilea legi civile în lumea antică referitoare la contracte, tranzacții și asigurări. Textul din Cod referitor la asigurări permitea comercianților să plătească o sumă de bani care „asigura” siguranța transportului maritim împotriva pierderii sau furtului (furtuni, incendii, piraterie etc.).
Cucerirea aztecilor și incașilor de către spanioli a condus la exploatarea masivă a rezervelor de aur și argint existente în aceste teritorii. Aurul și argintul erau apoi expediate în Europa și China, ceea ce a condus la un secol de inflație, fiind pur și simplu prea mulți bani în circulație și economiile europene și chineză neputând să absoarbă această cantitate de valoare. Deși inițial Spania a devenit una dintre cele mai bogate și puternice state din lume, în secolul al XVII-lea conducătorii ei au întâmpinat dificultăți în a gestiona economic țara.
Renumitul tezaur dacic conține și monedele geto-dacice, dintre care unele sunt de aur de tip koson, acestea fiind cele mai valoroase. Aceste monede provin din antichitate, fiind găsite doar pe teritoriul Daciei. Istoricii au stabilit că aceste monede au fost emise în timpul domniei regelui Koson (de unde se trage și denumirea lor). Regele Koson a fost urmașul lui Burebista, în prima jumătate a secolului I B.C., iar monedele din acea perioadă au aproximativ 8 gr. de aur, prelucrat la cald şi cu inscripții. Una dintre inscripții este înfățișarea unui vultur aşezat pe o ghioagă, acestea fiind simboluri reprezentative pentru Dacia. De asemenea, găsirea unor monede ale altor popoare pe teritoriul dacic i-a condus pe istorici la concluzia că dacii făceau comerț în antichitate, plătind și fiind plătiți nu doar în natură (vin, untdelemn, vase de bronz, podoabe, vase de sticlă colorată, grâu, miere, piei, sare ș.a.), ci și cu monede diferite, de aur, argint sau bronz.
Capitalismul nu a fost inventat de americani, ci de olandezi. Populația din Olanda aparține celor două religii majore, catolicii și protestanții, ceea ce a condus la practicarea toleranței pentru a supraviețui. Într-un astfel de mediu tolerant, o cultură a înflorit și a creat o economie puternică, generatoare de bunăstare. În Amsterdam a fost înființată prima bancă centrală, prima bursă de mărfuri și valori este deschisă tot în Olanda, de către familia Van der Bourse, următoarea fiind la Amsterdam. Prima bulă speculativă s-a format tot în Olanda – mania lalelelor, bazată pe instrumente financiare derivate. Ca urmare a acesteia, primele contracte la termen de tipul opțiunilor au apărut tot în Olanda. Olanda și-a finanțat propriile războaie revoluționare împotriva Spaniei și apoi extinderea imperiului comercial. Prima companie asemănătoare uneia cunoscută astăzi ca „internațională” a fost olandeză, aceasta fiind și primul emitent de acțiuni listat la o bursă – Dutch East India Company (considerată prima corporaţie modernă) și astfel acțiunea devine la olandezi purtătoare de valoare.
Deși Dutch East India Company este prima companie ale cărei acțiuni sunt listate la bursă, fiind purtătoare de valoare, societățile pe acțiuni sunt regăsite în istorie mai înainte, în Franța. Un grup de morari au fondat societatea pe acțiuni Société des Moulins de Bazacle, înainte cu ani față de olandezi, în perioada medievală. La Toulouse, un centru important la acea vreme pentru producția și distribuția de cereale din secolul al XI-lea, s-au dezvoltat sisteme de morărit de mari dimensiuni pe râul Garonne. Aceste baraje și mori erau deținute de întreprinzători privați, organizați într-o formă de acţionariat cunoscută sub numele de „pareage”, care permitea investiţii și din partea altor persoane sau a statului, contra unei părţi din profit. Folosirea acestui sistem datează aparent încă din 1071. În 1369 dovezile istorice ne arată existența unui acord asumat de proprietarii morii, care decideau împărțirea profitului. Calitatea de acționar era bazată pe deținerea de acțiuni, numite „uchaux”, care erau liber transmisibile, putând fi vândute în loturi de 1/20 dintr-o acțiune. Pentru a fi acționar, trebuia să plătești anual o taxă; dacă nu plăteai această taxă, partea de profit revenea societății. Moara taxa cu 1/16 din valoarea cerealelor măcinate, profitul realizat fiind distribuit apoi acționarilor. În 1372, din cauza unei întârzieri a plăţii acestui profit, este înregistrat și așa numitul „cel mai vechi” proces între creditori şi acţionari, conducând la apariția organizării de tip „guvernanță corporativă” (în formă incipientă): crearea unei structuri de directori, aleși anual, și organizarea „companiei” ca entitate juridică distinctă față de acționarii săi. La acea vreme, o astfel de organizare a diferențiat societatea franceză de alte societăți similare formate în restul Europei. În timp, regăsim societatea listată la bursa de la Paris.
Datorită implicării sale în reformarea sistemului de monezi din Marea Britanie, Isaak Newton a fost numit Master of the Royal Mint în 1696. În această reformă, Newton a stabilit un standard de aur pentru baterea monedei de 1 pound (1 liră). La acea perioadă, Banca Angliei a stabilit un nou model de administrare a masei monetare care, combinat cu standardul de aur al lui Newton și cu privilegiul băncii de a emite monedă, a condus la formarea pieței monetare moderne care a susținut puterea economică a Marii Britanii.
În antichitate, Imperiul Roman oferea pensii legionarilor militari veterani (centurioni), de regulă sub forma unui împrumut de teren sau a unei datorii semi-publice. Augustus Caesar a introdus una dintre cele mai recunoscute scheme de pensie din istorie, folosind trezoreria militară. El a creat un plan de pensionare în care soldații în retragere primeau o pensie de minim 3.000 de dinari în plată unică, ceea ce reprezenta aproximativ 13 salarii anuale ale unui legionar după 16 ani de serviciu într-o legiune și 4 ani în rezervă. Soldații care se retrăgeau erau la început plătiți din veniturile generale și mai târziu dintr-un fond special (aeririum militare) înființat de Augustus în anul 5 sau 6 d.Hr. Acest plan a reprezentat o încercare de a calma o rebeliune în Imperiul Roman de la acea vreme. Dar, deși a mai calmat spiritele vremii, pe termen lung a condus la probleme financiare datorate unui efort bănesc mare angajat pentru astfel de plăți. În afara aspectului organizatoric militar, acest plan roman a participat în istorie la constituirea bazelor conceptului de securitate socială care a apărut mai târziu. De altfel, se pare că Augustus Caesar a fost cel mai bogat om din istorie. Nepot și protejat al lui Julius Caesar, Împăratul Augustus a avut o avere estimată pe care, dacă o transformăm în banii actuali, am putea să o evaluăm la peste 46 trilioane de dolari.
Până să ajungem la construcții moderne, incendiile nu erau ceva ieșit din comun în Londra, erau chiar inevitabile, dat fiind numărul mare de construcții din lemn specifice epocii secolelor al XV-lea și al XVI-lea. Mulți se așteptau ca, într-o bună zi, orașul să fie distrus de foc. Chiar în 1665, regele Charles îl avertizase pe primarul orașului că străzile înguste și casele de lemn reprezintă un pericol imens. Riscul era cu atât mai mare, cu cât călduroasa și secetoasa vară a anului 1666 lăsase în urma sa un oraș uscat, lipsit de rezerve de apă. Iar la acea vreme, nu numai lipsa canalizării și a apei curente, așa cum le cunoaștem azi, se făcea remarcată, ci și lipsa serviciilor de pompieri, care nu existau atunci. Astfel, în septembrie 1666 mai era nevoie doar de o mică scânteie pentru ca inevitabilul dezastru să se producă. Totul a pornit din casa lui Thomas Farynor, brutar al regelui, din strada Pudding Lane în apropiere de Podul Londrei. Era ora 2 dimineața, într-o zi de duminică. Ajutorul brutarului a simțit miros de fum și i-a trezit pe locatari; familia a scăpat din casa care luase foc, dar servitoarea nu a mai reușit să scape. Avea să devină prima din cele patru victime confirmate ale incendiului. Incendiul s-a propagat foarte rapid din cauza vântului care bătea puternic și a străzilor înguste care separau clădirile din lemn. În decurs de o oră, vestea focului a ajuns la primarul Thomas Bloodworth, care n-a fost impresionat de noutăți. Însă până în zorii zilei, luase foc până și Podul Londrei. Doar o treime din pod a ars, căci un spațiu deschis de pe pod, care separa două grupuri de clădiri, a oprit răspândirea focului, limitând astfel incendiul pe malul nordic al Tamisei. Marele Incendiu din Londra a distrus părțile centrale ale Londrei începând cu ziua de duminică și până miercuri, distrugând centrul medieval al Londrei și parte din mahalalele din suburbii, adică 13.200 de case, 87 de biserici, Catedrala Sf. Pavel, și mare parte din clădirile autorităților orășenești. S-a estimat că a distrus casele a 70.000 din cei 80.000 de locuitori. Când s-au ordonat demolări pe scară largă în noaptea de duminică spre luni, vântul deja împrăștiase focul și măsurile au fost ineficiente. Pe străzi s-a declanșat dezordinea, întrucât s-au răspândit zvonuri că străini suspecți aprind focuri. Problemele sociale și economice produse de acest dezastru au fost copleșitoare. Chiar dacă înregistrările de la acea vreme nu ne arată un număr de victime, se estimează că pierderile financiare au fost de peste 10 milioane de lire sterline (la valoarea de atunci, care azi se actualizează la o valoare de peste 1,5 miliarde lire sterline, conform datelor de la Muzeul Londrei). Chiriile în Londra de atunci erau și mai mari decât chiriile din Londra de astăzi, mari și ele. Iar societatea nu era una tocmai bogată. După incendiu, proprietarii au impus cheltuielile cu reparațiile și reconstrucția caselor în sarcina chiriașilor, marea majoritate fiind populație săracă. Un tribunal a fost instituit, rolul acestuia fiind de a stabili cine va plăti reparațiile, decizia fiind luată în baza capacității de a plăti. Ca urmare a Marelui Incendiu, în 1680, la Londra a fost înființată prima companie de asigurări împotriva focului – The Fire Office, deschisă de Nicholas Barbon, doctor, scriitor și economist. The Fire Office avea sediul într-o clădire mică din spatele London’s Royal Exchange și avea și echipe de intervenție pentru stingerea incendiilor la casele asigurate (concept din care se dezvoltă mai târziu sistemul pompierilor). Astfel, nevoia de protecție împotriva unor pierderi este cea care a creat existența unor asigurări specifice, dedicate. Economistul englez Nicholas Barbon este declarat în zilele noastre drept fondatorul asigurărilor împotriva incendiilor.
Cutremurul care a devastat San Francisco a fost unul dintre cele mai mari dezastre naturale din SUA, precum și în istoria asigurărilor. Evenimentul a dus la pierderi de 235 milioane dolari (echivalentul a 6,3 miliarde dolari în 2018), din care 180 de milioane au fost plătite în baza asigurărilor. Daunele provocate de cutremur erau excluse din asigurarea standard de locuințe. Daunele provocate de incendiul care a urmat cutremurului au fost acoperite și au constituit marea majoritate a sumelor plătite de asigurători. Impactul cutremurului din 1906 din San Francisco s-a întins de la sudul Oregonului până la sud de Los Angeles și la interior până în centrul Nevadei; cu toate acestea, majoritatea cazurilor de incendii care au survenit în orașe, au avut loc în San Francisco. Estimările actuale situează cifra totală a deceselor la peste 3.000, mult peste cifra tradițională de 700-800. Din cele 235 milioane de dolari din pierderile asigurate, doar aproximativ 180 de milioane de dolari au fost plătiți, deoarece mulți asigurători au putut plăti doar o parte din pierderile reale. Asiguratorii au soluționat aproximativ 100.000 de cereri de despăgubire. Cel puțin 12 asigurători americani au dat faliment, precum și o companie austriacă și una germană. Suma plătită a fost de aproximativ 100 de ori mai mare decât suma plătită pentru polițele de asigurare împotriva incendiilor în acel an. Pierderile cutremurului au eliminat efectiv profitul industriei obținut în ultimii 47 de ani. Pierderile au avut loc în ciuda faptului că excluderile de la cutremur erau deja standard în 1906. Dintre clădirile distruse, doar 2% au fost ca urmare a cutremurului, în timp ce restul de 98% au fost distruse de incendiu. Dinamita a fost folosită pentru nivelarea clădirilor pe traseul de propagare a focului, în încercarea de a crea o rupere de incendiu. Aceasta a avut ca rezultat incendii noi și se crede că a provocat mai multe pagube decât a prevenit. Pagubele rezultate urmare a dinamitării clădirilor au fost acoperite în conformitate cu politicile de proprietate.
Starbucks plătește mai mult pentru asigurarea de sănătate a angajaților săi decât plătește pentru cumpărarea cafelei utilizată la prepararea produselor sale. Directorul general al Starbucks, Howard Schultz, a încercat să eficientizeze din punct de vedere financiar compania, concediind angajați și închizând magazine în întreaga lume, chiar dacă acestea din urmă abia aveau 2 ani de funcționare. Cu toate acestea, el nu a renunțat la asigurarea de sănătate oferită angajaților, o cheltuială anuală de peste 300 millioane dolari, o sumă mult peste cea cheltuită pentru stocurile de cafea.
Există asigurări pentru diferite părți ale corpului, acestea fiind foarte răspândite mai ales în SUA, printre actori, cântăreți, sportivi. Dintre acestea, picioarele par să fie cele mai „asigurate” părți ale corpului. Dar mai găsim și alte preferințe:
- pentru picioare, fotbalistul Christiano Ronaldo a avut o asigurare de peste 103 de milioane €.
- zâmbetul actriței America Ferrera (inclusiv dinții și gingiile) a fost asigurat pentru suma de 10 milioane $, asigurarea fiind plătită de sponsorul ei, Aquafresh și acoperind orice tratament rezonabil și necesar sau cheltuială care rezulta dintr-un accident.
- basistul Gene Simmons din trupa rock Kiss, celebru în anii 70 pentru pozele sale cu limba scoasă, avea asigurată limba pentru suma de 1 milion $.
- producătorul de vin Ilya Gort și-a asigurat nasul pentru 8 milioane $, nasul fiind absolut necesar pentru meseria sa.
- modelul Heidi Klum avea picioarele asigurate pentru suma de 2,2 milioane $. Unul dintre picioare are o valoare mai mică decât celălalt, deoarece are o mică cicatrice.
- Kim Kardashian a fost cunoscută pentru asigurarea ei de 100 milioane $, având grijă de forma „spatelui” său bombat.
- cântărețul rock Bruce Springsteen a avut vocea asigurată pentru suma de 6 milioane $.
- fotbalistul David Beckham a avut asigurate atât picioarele, cât și fața, ambele asigurări depășind 200 milioane $.
- modelul Claudia Schiffer și-a asigurat fața pentru o valoare de 5 milioane $.
- zâmbetul actriței Julia Roberts a fost considerat unul dintre cele mai frumoase din lume, fiind asigurat pentru 30 milioane $.
- actorul Daniel Craig (James Bond) și-a asigurat întregul corp pentru 7,7 milioane $ atunci când a filmat în 2006 Casino Royale; pentru rolul 007 din 2008 din Quantum of Solace, asigurarea corpului a fost de 9,5 milioane $; ambele au fost încheiate, deoarece lui Craig îi place să își execute singur cascadoriile.
- dansatorul Michael Flatley a avut o asigurare a picioarelor de 40 milioane $.
- cântăreața Tina Turner a avut o asigurare de 3,2 milioane $ pentru picioarele ei.
- cântăreața Mariah Carey și-a asigurat tot picioarele, fiind una dintre cele mai mari asigurări, de 695 milioane $.
- Keith Richards, muzicianul de la Rolling Stones, şi-a asigurat degetul mijlociu, esenţial pentru a cânta la chitară, pentru suma de 1,6 milioane $.
- degetele pilotului de Formula 1, Fernando Alonso, au fost asigurate de Ferrari pentru 13,9 milioane $.
- Michael Jackson avea o asigurare pentru coardele vocale de peste 7 milioane $.
- părul lui Troy Polamalu, jucătorul de fotbal de la formaţia americană Pittsburgh Steelers, beneficia de o asigurare plătită de Procter&Gamble de peste 1 milion $; Troy nu şi-a mai tuns părul din anul 2000 şi a încheiat un contract cu cei de la Head&Shoulders, prevăzând și calitatea podoabei capilare.
- cântărețul Tom Jones și-a asigurat părul de pe piept pentru suma de 7 milioane $.
- vocea cântărețului Rod Steward a fost asigurată pentru 6 milioane $, fiind prevăzută în asigurare răgușeala sa specifică, sau mai bine zis, păstrarea acesteia.
- la Cupa Mondială din 2014, asigurătorul chinez An Cheng a oferit o asigurare pentru stop cardiac, disponibilă fanilor sportivilor din Brazilia, Argentina, Olanda, Germania, Spania și Portugalia.
Fenomenul asigurărilor părților corpului a început în 1920, odată cu asigurarea actorului de film mut Ben Turpin, care a cumpărat o asigurare de 25.000 $ de la Lloyd’s of London, care acoperea cazul în care ochii săi sașii nu ar mai fi rămas așa … Prima dată când a fost asigurată o voce, a fost cea a cântăreței Marlene Dietrich, cu o valoare fabuloasă la acea vreme – 1 milion $.
Lista de mai sus este doar cu titlu de exemplu. Asigurările unei persoane pot diferi în timp ca valoare, pe măsură ce crește sau scade valoarea „părții” asigurate! Lipsește însă din listă Jackie Chan, faimos pentru cascadorii. Producțiile sale nu pot fi asigurate, așa cum singur declară. El își antrenează personal cascadorii și le plătește cheltuielile medicale din propriul buzunar, considerând, așa cum declară, că sunt prea multe reguli impuse de asigurare și nu le poate respecta …
Cavalerii Templieri au fost creatorii unui sistem financiar asemănător băncilor, fiind liberi să treacă granițele, fără a plăti taxe și făcând astfel capitalul să circule. Tot ei sunt cei care au făcut primele scrisori de credit (un strămoș al cardului bancar), pentru pelerinii care călătoreau în țara Sfântă. Pelerinii, atunci când plecau din Europa, depuneau la Ordinul Templierilor sumele de bani, primind în schimb o hârtie. Cu această hârtie, când ajungeau la destinație, pelerinii se adresau din nou Ordinului Templierilor pentru a ridica banii „transferați”. Templierii mai făceau și alte servicii financiare precum transportul aurului și banilor pe teritoriul Europei, împrumutul cu dobândă (au fost acordate împrumuturi regilor Franței, Aragonului și Angliei), depozitarea bijuteriilor coroanei engleze, susținerea trezoreriei regale din Franța sau furnizarea funcției de bancher pentru Papă.
Bursa are două tipuri de evoluție: atunci când scade, se spune că piața este BEAR (urs), iar atunci când crește se spune că este BULL (taur). Aceste denumiri provin de la cavalerii spanioli – „caballeros” din California. Caballeros puneau urșii grizzly să se lupte cu taurii spanioli în fiecare duminică după amiaza și, în timpul luptei, urșii se aplecau pentru a ataca, iar taurii ridicau adversarul în coarne. Urșii mai mult se apărau, în timp ce taurii atacau mereu. De aici au venit aceste denumiri, deși această istorie a dus la dispariția urșilor grizzly din California.
În fiecare an în SUA se tipăresc mai mulți bani pentru jocurile Monopoly decât bani reali. Doar pentru Monopoly (fără alte variante ale jocului) se printează peste 50 miliarde de dolari în fiecare an, în timp ce dolarii americani, tipăriți anual, au valoarea de „doar” 1,3 miliarde. Și încă ceva, la Monopoly, dacă pierzi, poți să o iei de la început. În viața reală, la pierderea banilor nu poți începe un nou joc.
Portocaliul a inspirat noul verde. În războiul din Vietnam a fost folosit intensiv de SUA un compus chimic (ierbicid toxic) numit „agentul portocaliu”. Acesta a devastat natura și a cauzat probleme grave medicale oamenilor, inclusiv cancer sau defecte ale copiilor nou-născuți. Pentru a trata această problemă și pentru a lua măsuri de protecție, două ministere au creat primul fond de investiții bazat pe responsabilitate socială, în 1971, care permitea investitorilor să evite orice investiție care ar fi putut avea vreo legătură cu acele companii implicate în fenomenul „agentului portocaliu”. De atunci încoace, numărul fondurilor de investiții de acest tip a crescut la peste 400.
În 1971 o companie producătoare de whisky a oferit o recompensă în bani pentru oricine ar fi capturat monstrul din Loch Ness. Compania (Cutty Sark) oferea 2,4 milioane $ pentru această capturare. Pentru a se asigura, Cutty Sark a apelat la asigurătorul Lloyd’s din Londra să îi facă o poliță pentru această inițiativă. Lloyd’s a fost de acord, cu condiția ca atunci când monstrul este prins, Cutty Sark să îl păstreze.
Asigurările pentru cazul în care cineva este răpit de extratereștri au început să fie emise și cumpărate în SUA în anul 1987. Cunoscută și sub numele de asigurarea UFO, aceasta presupunea ca cel care cerea despăgubirea trebuia să facă dovada substanțială că a fost răpit de o formă de viață non-umană. Compania de asigurări UFO Abduction din Altamont Springs, Florida, a vândut peste 100 de mii de astfel de polițe de asigurare în valoare de 10 milioane $. Dar a plătit și despăgubiri. Și alte companii au vândut astfel de asigurări, unele polițe prevăzând și cazul în care un OZN se prăbușește.
Asigurarea „hole-in-one” este specifică turneurilor de golf. Ea permite organizatorilor asigurați să ofere un premiu jucătorului de golf care reușește dintr-o singură încercare să introducă mingea în gaură. Premiile sunt valoroase și luxoase, precum mașini noi sau sume mari de bani. Această asigurare funcționează ca orice altă asigurare, doar că în loc de a plăti pentru eventualitatea unei daune, plătești pentru eventualitatea de a trebui să acorzi premiul. Probabilitatea aceasta este mică, tocmai din acest motiv asigurarea poate exista. Este extrem de dificil să reușești o astfel de performanță sportivă într-un turneu de golf, distanțele de la punctul de lovire la gaură fiind extrem de mari, deoseori imposibil de observat vizual. În Japonia, o astfel de asigurare mai este dorită și pentru eventualitatea unei astfel de reușite care ar impune oferirea de cadouri și băuturi gratuite unei mulțimi de oameni.
Taco Bell a cumpărat odată o asigurare pentru acordarea de produse gratuite. Când stația spațială Mir trebuia să cadă undeva în sudul Oceanului Pacific în 2001, Taco Bell a promis cetățenilor americani un taco gratuit dacă stația spațială ar fi căzut într-un perimetru delimitat al oceanului. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, cheltuielile Taco Bell ar fi fost de aproximativ 280 milioane $, ceea ce a condus la necesitatea asigurării acestui risc. Dar Mir nu a căzut în respectivul perimetru și Taco Bell nu a trebuit să facă astfel de cheltuieli, chiar dacă ele erau asigurate.
Asigurările se bazează pe principii matematice. Unul dintre acestea este așa numita Lege a numerelor mari, care poate fi explicată simplu prin acest exemplu. Aruncă o monedă și vezi pe ce parte cade. Aruncă de mai multe ori. Chiar dacă la început pare simplu și moneda a căzut pe aceeași parte de primele 2 ori (stemă), vei vedea că apoi va fi din ce în ce mai greu, dacă arunci corect, să o mai faci să cadă pe aceeași parte. Acest lucru se întâmplă datorită „probabilității”, un concept matematic, care spune că probabilitatea ca moneda să cadă pe partea cu stema este de ½ sau 50%! Dar ca să cadă de 2 ori la rând pe partea cu stema, probabilitatea este de (1/2) x (1/2) sau 1/4 sau 25%. Cu alte cuvinte, statistic, vei obține 2 rezultate consecutive cu stema doar 1 dată la 4 aruncări. Iar probabilitatea scade odată cu creșterea numărului de aruncări. Poți încerca de 100 de ori și să obții doar 1 dată acest rezultat. Vezi ce importantă este matematica?
Există în lume asigurarea pentru „răzgândire la nuntă” (change of heart). Ea despăgubește asiguratul în cazul în care acesta (sau aceasta) își anulează nunta. Dar nu este singura asigurare disponibilă la nuntă! „Asigurarea pentru iubire“ în valoare de 100.000 $ a fost cumpărată de un fotograf care a dorit să aibă acoperire în cazul în care fata cu care se întâlnea s-ar fi măritat. Din păcate pentru el, acest lucru s-a întâmplat atunci când asigurarea deja expirase. Asigurarea pentru nuntă, în forma sa cea mai frecvent utilizată, despăgubește mirii dacă aceștia întâmpină probleme de tipul: furnizorii le anulează comenzile, localul închiriat pătește ceva etc. Asigurarea pentru cazurile în care eşti dat în judecată pe motiv de paternitate a fost cumpărată de David Lee Roth de la asigurătorul Lloyds din Londra, pentru a-l proteja de eventualele procese care i s-ar fi putut intenta de foste sau actuale iubite. Asigurarea „Extra Birth” acoperă costurile suplimentare care apar atunci când sunt născuți gemeni sau tripleți.
În 2014 a fost vândută cea mai mare asigurare de viață de până la acel moment. Guinness World Records menționează această asigurare cumpărată de un miliardar anonym, dar cunoscut din Silicon Valley, SUA. Valoarea asigurării era de 201 milioane $, dublul recordului anterior de 100 milioane din 1990. Asigurarea era extrem de complexă, fiind vândută de un grup de 19 companii diferite de asigurare. Mai târziu însă, asigurările de viață ale miliardarilor au crescut din ce în ce mai mult în valoare. Una dintre cele mai scumpe asigurări din lume a fost cea a regizorului american Steven Spielberg (Jurasic Park), a cărui asigurare de viață prevedea o sumă asigurată de 1,2 miliarde de dolari.
New York este orașul cu cea mai mare bursă din lume și unul dintre cele mai puternice din punct de vedere financiar. Charging Bull din New York City este o sculptură de bronz din districtul financiar Wall Street. A fost creată de artistul sicilian Arturo Di Modica după revenirea din căderea bursieră Black Monday din 1987. Pe 14 decembrie 1989, Di Modica a ajuns la New York cu un camion care transporta acest taur imens și l-a pus ilegal în fața New York Stock Exchange. Cu o greutate de 3.200 kg de bronz, o înălțime de 3,4 metri și o lungime de 4,9 metri, statuia arată un taur furios care simbolizează optimismul agresiv al pieței financiare și prosperitatea. Charging Bull este vestită pentru turiști, fiind imaginea Wall Street și a orașului NY, unul dintre cele mai puternice din lume (până acum cel puțin). Sculptura a fost luată de poliția din NY și instalată mai departe puțin, după o săptămână, la Bowling Green. Criticii anti-capitaliști au făcut un subiect din această sculptură, existând proteste precum Occupy Wall Street în 2011, comparând-o cu vițelul de aur venerat de israelieni în timpul exodului lor din Egipt. În fața NYSE a fost plasată o statuie numită Fearless Girl, „Fata neînfricată” fiind o sculptură de bronz a artistului Kristen Visbal, inaugurată pe 7 martie 2017. Statuia reprezintă un indice bursier global format din companii care au un număr mare de lideri femei, un simbol pentru celebrarea zilei internaționale a femeii și pentru egalitatea de gen. Pe placa din fața statuii scrie „Cunoaște puterea femeii în leadership. Ea face diferența” – pronumele „ea” este în engleză – SHE, fiind scris cu majuscule pe placă. SHE este simbolul bursier al indicelui. La festivalul Cannes Lions din 2017, statuia a câștigat 3 premii mari încă din prima zi.
Lloyd’s of London, cunoscut simplu și ca Lloyd’s, este mai mult decât o simplă companie, este o piață a asigurărilor și reasigurărilor din Londra. Are propria lege, din 1871 (Lloyd’s Act) și funcționează ca o piață parțial mutuală, unde multipli jucători financiari (corporații sau persoane private), grupați în sindicate, se adună într-un pool în care își împart între ei riscul. Lloyd’s a fost fondată în Londra în 1686 de Edward Lloyd, acesta folosind ca sediu cafeneaua sa de pe Strada Tower, unde se adunau marinarii, comercianții și proprietarii de corăbii. La început, Lloyd’s avea în principal în portofoliu asigurările maritime, vasele comerciale ale Imperiului Britanic fiind supuse diferitelor riscuri, precum furtunile sau pirateria. De asemenea, se încheiau asigurări ale vaselor care transportau sclavi către alte continente. Până la începutul secolului al XIX-lea, Lloyd’s a fost singurul asigurător maritim. Lloyd’s a fost unul dintre marii asigurători care au acordat despăgubiri după Cutremurul din San Francisco din 1906 sau după scufundarea Titanicului în 1912. Clădirea de azi a Lloyd’s este simbolică. Situată pe Lime Street, în districtul financiar al Londrei – the City – chiar lângă clădirea ovală de sticlă, mai este numită și clădirea Inside-Out, având tubulaturi de apă sau electricitate, scări și lifturi exterioare. Arhitectural, este o clădire inovativă. Clădirea a fost folosită ca locație pentru filmările unor scene din Gardienii Galaxiei (în 2014) sau Avengers (în 1998). În 2020 a fost prima dată, de la înființarea Lloyd’s când clădirea în care funcționează s-a închis.
Cuvântul „capital” folosit în ziua de astăzi, atunci când ne referim la bani sau echivalentul lor, provine din cuvântul latinesc „caput”, care înseamnă „cap de animal” (oi, vaci, cămile etc.) și constituia, în antichitate, un mijloc de schimb comercial, o formă incipientă a banilor. Alte „monede de schimb” erau cafeaua, ceaiul, boabele de cacao, cochiliile de scoici, mărgelele de fildeș, grăunțele, săpunul, pietrele șlefuite etc.
Știai că valoarea mondială a piețelor bursiere a fost în 2020 de peste 95 trilioane dolari? Doar 7% din această sumă poate fi exprimată în bani fizici.
Pensiile sportivilor americani sunt un punct de interes în negocierea cu clubul și cu asociațiile. În NBA (National Basketball Association), jucătorii beneficiază de unul dintre planurile de pensii cele mai generoase dintre toate sporturile profesioniste. Pensiile sunt acordate jucătorilor care au activat cel puțin trei sezoane în ligă. Suma minimă pentru un jucător care se retrage la vârsta de 62 de ani este 56.988 $ pe an. Nu este o pensie rea pentru o carieră de trei ani, nu? Suma maximă este de 195.000 $, fiind necesari 11 ani de joc în NBA pentru a beneficia de acesta pensie. În NFL (National Football League), planul de pensii are ca bază de calcul perioada în care jucătorul a activat în ligă. Jucătorii care s-au pensionat în anii ’80 și ’90 au primit sume cuprinse între 3.000 $ şi 5.640 $ pe lună pentru fiecare sezon jucat în NFL. Jucătorii noi, pensionaţi ulterior, primesc chiar şi 5.640 $ de dolari pe lună pentru fiecare an de activitate. Pentru activitatea de peste 10 ani, jucătorii primesc un bonus suplimentar la pensionare. În MLB (Major League Baseball) un jucător are nevoie de doar 43 de zile de activitate pentru a beneficia de o pensie care poate ajunge până la 34.000 $ pe an. Mai mult… doar o zi de activitate în ligă oferă unui jucător posibilitatea de a beneficia de servicii medicale complete. După 10 de ani de activitate în ligă, un jucător de baseball poate primi peste 100.000 $ anual. Jucătorii NHL (National Hockey League) pot beneficia de pensie începând cu vârsta de 45 de ani, cu condiţia de a avea cel puțin 160 de participări la joc pentru a primi beneficii maxime din pensie. PGA (Professional Golfers Association) a adoptat un plan de pensii mai complicat, pensia unui jucător de golf profesionist nefiind garantată, ea corelându-se cu performanțele obţinute în timpul sezonului sportiv. Astfel, jucătorii de succes, la sfârșitul carierei lor, pot acumula milioane de dolari în contul de pensionare.
Astronauții de la bordul Apollo 11 nu au putut să își cumpere o asigurare de viață, deși își doreau. Datorită riscului, ei nu s-au calificat pentru o astfel de protecție financiară și nici NASA nu le-a putut oferi ceva similar. Astfel că, înainte de plecare, au recurs la un truc – au semnat fotografii de-ale lor, în speranța că aceste poze cu autograf și cu timbru datat vor avea în timp o valoare din ce în ce mai mare. Soluția creativă găsită de Buzz Aldrin, Neil Armstrong și Michael Collins avea în vedere asigurarea unor venituri pentru familiile lor în eventualitatea morții în timpul misiunii spațiale.
În decursul perioadei dintre secolul al XIII-lea și secolul al XVI-lea, Moscova era deseori incendiată ca urmare a invadatorilor mongoli și tătari. Cel mai terifiant incendiu a avut loc în 1571, când trupele hanului Crimeei, Devlet Giray, s-au apropiat de oraș. După trecerea invaziei, teritoriul a fost pârjolit și populația decimată. La acel moment, societatea și-a pus problema necesității unor compensații necesare pentru victimele focului. Primul caz cunoscut de ajutor din partea autorităților pentru cei afectați de incendii este asociat cu Boris Godunov, care a dat instrucțiuni de despăgubire după un incendiu major în 1591, utilizându-se fondurile obținute din încasarea chiriilor pentru depozitarea trezoreriilor străine, echivalente cu 5 mii de ruble. În 1784, după un alt incendiu major al Moscovei, orașul a fost împărțit în 20 de districte, fiecare dintre ele având o brigadă de pompieri proprie. Dar numărul incendiilor era foarte mare și cauza multe pierderi, astfel că, în 1786, în cele 2 capitale ale Imperiului Rus a fost înființată compania de asigurări Insurance Expeditions, cu finanțarea ei de către State Loan Bank. Acest moment a reprezentat deschiderea activității de asigurare din Rusia.
Un ofiţer excentric al marinei comerciale britanice a încheiat la casa Lloyd’s o poliţă de asigurare în valoare de 100.000 £ pentru traversarea Canalului Mânecii într-o cadă. Condiția pusă de asigurător a fost ca scurgerea căzii să fie bine astupată.
O altă asigurare specială vândută de casa Lloyd’s a fost aceea a eventualității în care un salariat sau mai mulți câștigă la loteria națională și demisionează. Asigurarea „lottery insurance” acoperea costurile suportate de angajator și legate de recrutarea unor noi salariați.
În 2006, directorii Microsoft au încercat să ofere fiecărui acționar un player Zune music în loc de dividende. Această inițiativă a dus la scăderea prețului acțiunilor cu 99,97% și a durat 18 minute, până când directorii și-au schimbat opțiunea. Tipul acesta de reacții mai este cunoscut și ca „flash crash”.
În Țările de Jos (Olanda) în secolul al XVII-lea s-a petrecut fenomenul numit „mania lalelelor”. În epoca de aur olandeză, în jurul anului 1630, a apărut un fenomen care, pornind de la o modă, s-a transformat într-un efect economic cu impact nebănuit asupra populaţiei. Laleaua, venită din Imperiul Otoman, a devenit floarea preferată a olandezilor şi un simbol al statutului social. În perioada de vârf a comerțului cu bulbi de lalele se ajusese ca pentru un singur bulb din soiul Semper Augustus să se ofere în schimb o bucată de teren de 5 hectare. Cele mai căutate și dorite erau lalelele care aveau petale cu o formă perfectă și un model rar (de tipul bizarden). Până la mijlocul anilor 1630, cultivatorii olandezi obținuseră nu mai puțin de 13 grupe de lalele, fiecare cu o structură cromatică proprie și probabil vreo 1.000 de soiuri (din care cel puțin 500 originale olandeze). Fiind greu de cultivat, necesitând condiții speciale de înmulțire și o perioadă lungă de 7-12 ani pentru formarea unui bulb, necunoscând cu adevărat culoarea florii până când aceasta nu iese din bulb (și rezistă doar 1 săptămână), bulbii de lalele au devenit mărfuri rare și dorite de toți. Din iunie până în septembrie bulbii pot fi scoși și mutați, drept pentru care aceasta era perioada în care bulbii puteau fi vânduți pe piața spot (la vedere). În restul anului, florarii sau comercianții de lalele semnau la notar un contract în care își asumau să cumpere lalele la finele sezonului lor. Între decembrie 1636 și ianuarie 1637 toată lumea s-a repezit să investească în lalele, rezultând o creștere a prețurilor bulbilor de 10-12 ori. Prețul pentru un bulb de Semper Augustus a crescut de la 5.500 de guldeni la începutul perioadei și înainte de explozia prețurilor (în 1633) la 10.000 de guldeni în ianuarie 1637. Atracția profitului a fost prea mare: din toamna lui 1636 piața a fost dominată de cei care vindeau și cumpărau doar pentru a face profit. Au apărut în acea perioadă și așa-numitele „cluburi” care operau cumva asemenea bursei. Perioada era numită „windhandel” (comerț în vânt, hârtii în aer) – un negoț nelegiferat și nelimitat, exercițiu de specule. Contractele erau aşa-numite contracte la termen (precursorul contractului futures): cumpărătorul, odată ce semna contractul era obligat să cumpere bulbii respectivi, indiferent de fluctuaţiile preţului în perioada care trecea de la semnarea contractului până la termenul de plată. Apoi a început vânzarea și revânzarea polițelor, neguțătorii vindeau sau cumpărau bulbi de lalele pe care nu îi aveau în posesie efectiv, cu un profit între 330% și 514% în doar 9 luni. Căderea prețurilor de pe piața lalelelor a început în Harlem, într-o tavernă, în prima marți a lunii februarie 1637, la licitația obișnuită pentru tranzacțiile cu bulbi. Prețul cerut – un preț just în acel moment – nu a fost acceptat de nimeni. Nu au fost licitate nici prețurile scăzute oferite de florar. În acel moment, s-a instalat panica și toată lumea a vrut să vândă. Un bulb de lalea care se vânduse cu 5.000 de guldeni, a ajuns la 50 de guldeni. Pe 24 februarie 1637, florarii din Olanda, susținuți ulterior de Parlamentul Olandez, au stabilit că toate contractele futures emise după data de 30 noiembrie 1636 urmau să fie interpretate ca opționale. Până atunci, un cumpărător al unui contract era obligat să cumpere bulbii, decretul a schimbat natura acestui contract și dacă prețul pieței scădea, cumpărătorul contractului putea opta să plătească o penalitate și să nu mai execute plata întregului contract. Apar astfel contractele options.
American Express Company a introdus, în 1875, primul plan de pensii iniţiat de sectorul privat din Statele Unite ale Americii cu scopul de a stabiliza și fideliza angajații. Planul era accesibil doar angajaților pensionați bătrâni și cu dizabilități: cu vârsta de peste 60 de ani și cu 20 de ani de vechime în muncă la companie. Mai mult, directorul general era cel care putea recomanda pensionare, care apoi trebuia aprobată de consiliul de directori. Beneficiul anual era de 50% din venitul mediu anual al unui muncitor, încasat în ultimii 10 ani de muncă, dar maxim 500 $/an. În 1915, după 40 de ani, compania avea același plan de pensionare, fiind eliminată doar condiția vârstei de pensionare. Planul a fost desființat în 1918, la preluarea companiei de către American Railway Express Company. Până în 1921, pensiile au continuat să fie plătite informal, iar în 1921 American Express Company adoptă un nou plan de pensii. Până în 1986, planul a evoluat într-un sistem extins, acoperind mai mult de 23.000 de salariați și fiind eliminată condiția existenței dizabilităților.
Benjamin Franklin, celebrul american al cărui chip se regăsește pe bancnota de 100 $, este vestit pentru multe dintre inovațiile și invențiile sale indispensabile astăzi: ochelarii bifocali, paratrăsnetul, primul departament de pompieri din Philadelphia, dar și prima societate mutuală din Philadelphia, SUA pentru asigurări împotriva focului (de locuințe). Membrii făceau plăți egale pentru contribuțiile necesare plăților despăgubirilor în cazul în care unul dintre ei suferea pagube din cauza incendiilor. Primele polițe au fost întocmite pentru o perioadă de 7 ani. În primul an au fost emise 143 de polițe, dar pentru niciuna nu a fost nevoie de despăgubire, deoarece nicio proprietate nu a fost afectată de foc.
Se pare că prima carte despre investiții datează din 1688 – „Confusion of Confusions” scrisă de Josseph De La Vega, autor spaniol care scrie despre speculații și investiții. Cartea este faimoasă pentru descrierea celor 4 reguli ale speculației: nu da sfaturi nimănui și nu asculta sfatul nimănui când alegi acțini, vinzi sau cumperi; acceptă-ți atât profiturile, cât și regretele, pentru că în investiții poți să și pierzi bani; profitul pe piața bursieră este ca o comoară a unui goblin, câteodată foarte mare și câteodată foarte mic; cel care vrea să devină bogat trebuie să aibă și bani și răbdare.
Pentru a înțelege bomba cu hidrogen (sau bomba termonucleară), dezvoltată de SUA în anii 1950, și deoarece fizicienii nu dăduseră nimic publicității, profesorul de economie Armen Alchian, aflând cumva că această bombă folosea combustibilul lithiu, a început să studieze evoluțiile bursiere pentru a afla mai multe despre această bombă. El a observat că prețul acțiunilor Lithium Corp au crescut semnificativ, rentabilitatea lor ajungând în primul an la 461%. Armen Alchian a încercat să își publice studiile, dar acest lucru i-a fost interzis de guvern, fiind invocate motive de securitate națională. Abia cu mult mai târziu studiul economistului a fost publicat.