Limbajul financiar este unul care a importat în limba română o serie de cuvinte noi și, de parcă nu era suficient că înțelesul lor necesită anumite cunoștințe, utilizarea unor cuvinte sub mai multe înțelesuri a făcut ca utilizarea unor termeni să devină și mai complicată pentru persoanele care nu sunt de specialitate. De asemenea, tendința modernă de a simplifica exprimarea, de a micșora cuvintele sau propozițiile poate conduce deseori la înțelegerea greșită a unor termeni sau a unor concepte. Expunerea de un vânzător de produse și servicii financiare într-un limbaj care cumpărătorului (potențial) i se poate părea dificil, pompos, prețios este de fapt o mică barieră în calea acestuia din urmă și a utilizării eficiente a respectivelor produse și servicii financiare. Ne-am propus astfel explicarea unor cuvinte sau expresii comune, întâlnire frecvent în limbajul curent financiar, care dau sensul de specialitate într-un context aparte.
Limbaj Financiar
Folosirea cuvintelor asigurare – contract – poliță
În limbajul pieței financiare, când vorbim despre asigurări din perspectiva consumatorului, întâlnim mai multe expresii: „asigurare”, „contract de asigurare”, „poliță” etc., care sunt folosite referitor la același produs și care, de fapt, deși se referă la același lucru, au înțeles diferit.
Asigurarea este o formă de protecție bazată pe un contract (contract de asigurare), prin care o persoană (asigurat) plătește o sumă de bani (prima de asigurare) unei societăți de asigurare (asigurător) pentru ca aceasta, în cazul producerii unui risc (risc asigurat) care afectează bunul deținut de asigurat sau o situație din viața asiguratului, să dea asiguratului o sumă de bani (suma asigurată, mai mare decât prima de asigurare) care să îl ajute pe asigurat fie să repună bunul în forma de dinaintea producerii riscului, fie să îi acopere anumite pierderi financiare (daune, pagube). Practic, asigurarea este produsul și serviciul financiar, mecanism care a apărut încă din antichitate din nevoia oamenilor de a se proteja.
Contractul de asigurare este actul juridic încheiat de asigurat cu asigurătorul, care reglementează acest mecanism al asigurării și care cuprinde toate detaliile ei.
Polița de asigurare este tot un înscris juridic (pe hârtie sau în format electronic), emis de asigurător după semnarea contractului. Polița de asigurare nu conține toate clauzele contractului, fiind practic doar un rezumat sau o dovadă a acestuia. Forma poliței este predefinită, arătând mai degrabă ca un formular cu rubrici predetrminate cu rolul de a identifica părţile şi principalele obligaţii. Scopul principal al existenței poliței este acela de a face dovada existenței contractului față de terți, de aici și faptul că polițe sunt folosite pentru asigurările obligatorii.
Asigurările obligatorii sunt reglementate prin lege. Legea practic este contractul dintre părți, asiguratul nemaisemnând un alt act. În acest caz, asigurarea obligatorie, al cărei beneficiar este terțul (scopul legii fiind de protecție a acestuia) este dovedită fizic prin existența poliței. În România, mai cunoscute sunt două asigurări obligatorii: RCA (asigurarea de răspundere civilă auto) și PAD (polița de asigurare împotriva dezastrelor naturale). Ambele au toate clauzele contractuale stabilite prin lege și sunt dovedite prin existența poliței.
În limbajul uzual, de multe ori termenii de mai sus sunt folosiți eronat. De exemplu: mi-am luat o poliță de asigurare CASCO. CASCO este o asigurare facultativă a vehiculului. Asiguratul alege acest produs financiar deoarece dorește să își protejeze propriul vehicul (de fapt, propriul buzunar!) în cazul producerii unui accident rutier. Fiind o asigurare facultativă, asiguratul încheie un contract, așadar formulările corecte sunt: am o asigurare CASCO, am semnat un contract de asigurare CASCO. În ceea ce privește polița, la CASCO nu este obligatoriu ca asiguratorul să emită un astfel de document, deoarece asiguratul nu are obligația de a face dovada deținerii lui și, pe de altă parte, contractul și clauzele sale pot diferi de la un asigurător la altul și de la un asigurat la altul.
Cuvântul teritorialitate
Cuvântul teritorialitate se referă în limbaj uzual la un spațiu (fizic, teritorial) al unui stat, aplicabilitatea legilor unui stat asupra persoanelor aflate pe teritoriul unui stat, o delimitare, recunoaștere și apărare a teritoriului ocupat de un anumit grup definit, o zonă de suveranitate a unui stat.
Extinzând aceste definiții, în termeni financiari, asigurările fac referire la teritorialitate în practic același sens. Una dintre clauzele unei asigurări descrie „teritorialitatea”, adică care este spațiul geografic unde asigurarea respectivă este valabilă și poate fi folosită. Teritorialitatea se poate referi la un grup de țări unde asigurarea este valabilă, așa cum este în cazul RCA (asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto), asigurare care incorporează Cartea Verde, convenție recunoscută în mai multe țări. Teritorialitatea se poate referi și doar la o singură zonă geografică restrânsă, așa cum este cazul asigurării PAD (polița de asigurare obligatorie a locuinței împotriva dezastrelor naturale), al cărei obiect este locuința asigurată și astfel teritorialitatea este locația efectivă. Un alt exemplu este în cazul asigurărilor de călătorie, unde teritorialitatea este dată de itinerarul călătoriei care face obiectul asigurării.
Folosirea cuvintelor accident – daună – pagubă
În asigurări, obiectul asigurării îl constituie un bun sau o ființă vie. Indiferent care este tipul asigurării, obiectul asigurării sau suma asigurată, scopul încheierii unei asigurări este să ne asigurăm o anumită „plasă de protecție” financiară în cazul producerii unui risc (asigurat). Nu împotriva riscului în sine, ci practic împotriva efectelor pe care acesta le are din punct de vedere financiar. De multe ori, în vorbire, se spune „s-a produs o daună, trebuie să fiu despăgubit”. Corect și complet ar fi „s-a produs riscul/accidentul asigurat, care a cauzat o daună/pagubă și pentru asta asigurarea mă ajută, urmând a primi despăgubire”. Tot incorectă este și expresia „mi se despăgubește dauna”. În fapt, nu dauna este despăgubită, ci pierderea financiară sau sunt compensate cheltuielile generate de producerea accidentului, de acțiunea de a repara dauna produsă, de înlocuirea obiectului care a suferit dauna. Dauna reprezintă paguba, vătămarea sau prejudiciul (material sau moral), nu riscul în sine. De exemplu, accidentul auto produs este un risc, dar dauna este reprezentată de totalitatea elementelor mașinii care au fost deteriorate. Despăgubirea (sau paguba financiară suportată) este suma de bani care trebuie să o cheltuieși pentru a repara dauna. În cazul asigurărilor de viață sau de sănătate, datorită specificului lor, exprimarea ar trebui să fie mult mai atentă și mai clară, chiar cu riscul de a mări propozițiile! Un om nu suferă o daună, ci un accident sau pur și simplu producerea riscului asigurat …
Utilizarea cuvintelor FRACIZĂ și FRANȘIZĂ
Cele două cuvinte sunt fonetic aproape identice și pot duce la utilizarea lor neadecvat, mai ales că înțelesul lor este total diferit.
Franciza este o operațiune economică realizată în baza unui contract dintre o persoană (francizor) și o altă persoană (beneficiar sau francizat). În baza acestui contract (contract de franciză), francizorul acordă francizatului dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală, în scopul de producție sau de comercializare a anumitor tipuri de produse și/sau de servicii. Când francizatul dorește obținerea unei francize, el va plăti o taxă de intrare în sistemul de franciză, precum și redevențe anuale (de multe ori, procent din cifra de afaceri). În schimb, sub promisiunea menținerii standardului de calitate, francizatul primește dreptul de a exploata o marcă de prestigiu, folosind tehnicile de producție, comercializare și marketing ale acestei mărci consacrate. Îi este astfel ușor să atragă clienți și să aibă un grad înalt de rentabilitate, față de situația în care ar fi ales să înceapă o afacere de la zero. Afaceri construite în sistem de franciză sunt Ted’s Coffee Co, Gyros Thessalonikis, Subway, Fornetti, Chopstix, Salad Box, New York Pizza, McDonald’s, KFC, Profi, Meli Melo etc.
Spre diferență de franciză, franșiza este un termen specific asigurărilor, reprezentând suma de bani care este suportată de asigurat, din resurse proprii, în cazul producerii unei daune. Franșiza reduce valoarea primei de asigurare, adică se plătește mai puțin la momentul în care este încheiată asigurarea, dar, dacă se produce riscul asigurat și intervine procesul de despăgubire, suma despăgubită acordată de asigurător se diminuează cu valoarea franșizei sau este acordată doar dacă valoarea pagubei depășește valoarea franșizei, pentru diferența de bani. Franșiza este o clauză în contractul de asigurare facultativă (de exemplu, la asigurarea CASCO, la asigurarea facultativă a locuinței etc.) și poate fi impusă de societatea de asigurare (datorită propriului calcul privind probabilitatea producerii riscului și impactul acestuia) sau negociată, respectiv în valoare fixă sau ca procent din suma asigurată sau din valoarea daunei. Există contracte cu franșiză zero, sau contracte care au franșiză stabilită doar pentru anumite situații. La cumpărarea unei asigurări, asiguratul trebuie să fie atent la valoarea franșizei, astfel încât aceasta să fie o clauză contractuală care este acceptabilă pentru el.
În activitatea zilnică, cele două cuvinte sunt folosite deseori greșit, conținutul juridic al celor două fiind total diferit.
Câștig – beneficiu – venit – profit – rentabilitate – rezultat – ce aleg?
În limbaj financiar, există mai mulți termeni care fac referire la o sumă de bani care este primită de un investitor. Totuși, înțelesul acestora este diferit.
Venitul este, în general, ceea ce se obține din desfășurarea unei activități, un câștig sau beneficiu. Câștigul este un avantaj, un plus de valoare obținut. Beneficiul poate să nu fie reprezentat de bani, el poate fi și de o altă natură decât cea pecuniară.
Într-o afacere sau investiție, venitul reprezintă banii generați de desfășurarea normală a afacerii sau investiției, calculând fie ca prețul de vânzare înmulțit cu numărul de produse vândute în cazul unei afaceri, fie ca prețul de vânzare înmulțit cu numărul de instrumente financiare vândute în cazul unei investiții, fie ca plusul de valoare adus de o investiție.
Venitul nu este egal cu profitul, nu înseamnă același lucru și nici nu are aceeași semnificație.
Profitul este și el un câștig, dar descrie beneficiul financiar al unei investiții, realizat atunci când veniturile generate de o afacere sau o investiție depășesc valoric suma cheltuielilor, costurilor și taxelor generate de respectiv afacere sau investiție. Astfel, profitul este calculat ca diferența dintre totalul veniturilor și totalul cheltuielilor.
Rentabilitatea este calitatea de a fi rentabil, adică există o posibilitate de câștig, de profit.
Rentabilitatea așteptată este câștigul așteptat de un investitor
Pentru o investiție, ceea ce se obține în plus de la o invetiție și nu este o diferență între prețul de cumpărare și cel de vânzare este randamentul investiției. Randamentul poate fi exprimat de dobânda la un depozit, de cuponul acordat la o investiție în obligațiuni, de dividendul acordat la o investiție în acțiuni etc. Randamentul este câștigul generat și realizat de o invetiție într-o perioadă specifică de timp. Tot randamentul poate include și creșterea prețului pieței (valoarea prezentă – valoarea la cumpărare/trecută) pentru un instrument financiar, exprimată procentual față de valoarea investiției inițiale (valoarea de piață la cumpărarea instrumentului financiar). Rentabilitatea poate fi cea cunoscută (adică cea calculată în baza unor date cunoscute, trecute sau prezente) sau anticipată (practic, fluxul de numerar pe care un investitor îl așteaptă de la investiție).
Rezultatul financiar este exprimat în profit sau în pierdere. În analiza financiară, el poate fi relativ sau absolut. Cel relativ este cel care compară perfomanța unei investiții sau portofoliu față de un indice de piață, iar cel absolut este pur și simplu performanța investiției sau portofoliului investițional.
Expresia Asigurătorul preia riscul
Deseori întâlnită în limbajul financiar, această expresie este o prescurtare a definiției, acordând o nuanță de „publicitate” în procesul de promovare sau vânzare a asigurărilor. De fapt, expresia este folosită greșit din punct de vedere al limbii române, deoarece un asigurător nu poate „prelua” riscul asigurat – ar fi un noroc pentru asigurat dacă în loc să i se întâmple lui un accident, cineva ar putea prelua riscul și deci și efectele lui. Prescurtarea vine de la faptul că, prin asigurare, asigurătorul își asumă, în baza contractului încheiat cu asiguratul și a plății primei de asigurare încasată de la asigurat (o plată a serviciilor financiare), să îl despăgubească cu o sumă de bani (sumă asigurată) în cazul producerii riscului asigurat. Cu alte cuvinte, riscul se produce, are efect direct asupra asiguratului (de aceea acesta și-a făcut asigurare), el produce efecte (daune, pagube), care la rândul lor se traduc prin pagube financiare pentru asigurat. În această situație (a producerii riscului), asiguratul fie trebuie să cheltuie o sumă de bani neprevăzută în propriul buget de cheltuieli și de care poate nu dispune, pentru a repara pagubele produse bunului asigurat, fie este lipsit de anumite venituri curente (asiguratul sau moștenitorii săi), fie pentru tratamente medicale ș.a. În cazul bunurilor, odată riscul asigurat produs, asigurătorul acordă suma de bani asigurată (prevăzută în contract) pentru ca asiguratul să readucă bunul la starea de dinaintea producerii pagubelor sau pentru ca asigratul să dispună de contravaloara bunului de dinaintea producerii unei daune totale (bunul nu mai poate fi reparat corespunzător). În cazul asigurărilor de călătorie, dacă bagajele sunt asigurate și sunt pierdute sau furate, asigurătorul nu a „preluat” acest risc ci a preluat cheltuielile generate de înlocuirea celor pierdute sau furate cu altele, acordând suma de bani (asigurată) necesară asiguratului. În cazul asigurărilor de viață sau sănătate, asigurătorul nu preia riscul, ci preia obligația unor despăgubiri care sunt destinate celor necesare pentru ca asiguratul fie să se trateze, fie să dispună de o sumă de bani (el sau beneficiarii/moștenitorii) care să facă situația, din punct de veder financiar, mai ușoară. Și exemplele pot continua.
Concluzia este că folosirea sintagmei „a prelua riscului” nu este corectă tehnic, riscul neputând fi preluat, asigurarea se referă de fapt doar la o despăgubire în bani (suma asigurată) care poate fi primită de asigurat după producerea riscului (obiect al asigurării).
Oferirea de suport
De multe ori, fie pe site-urile comercianților (și aici includem și furnizorii sau intermediarii de produse și servicii financiare), fie în contractele financiare, găsim sintagma „oferirea de suport”, practic un serviciu oferit consumatorului de servicii și produse financiare (de regulă gratuit și evidențiat pentru stractivitate). În limba română însă această expresie nu există în mod corect, deoarece „suport” înseamnă ceea ce susține sau sprijină un obiect, o piesă sau dispozitiv care servește la susținerea unei alte piese, sistem tehnic, dispozitiv. În niciun caz nu este un serviciu. Pe de altă parte, „oferirea de suport de personal cu expertiză în piața financiară” este o greșeală des întâlnită. Însă, în limba română, expertiza nu este sinonimă cu experiența. Expertiza înseamnă fie o cercetare tehnică făcută de un expert (poate de aici și confuzia în exprimare, concentrarea vorbitorului fiind asupra expertului și nu asupra abilității), în timp ce experiența cumulează priceperi într-un domeniu profesional. Corect ar fi „a oferi sprijin”, sau, cel mult, „a oferi asistență” … „de personal cu experiență” !