Scurtă cronologie din istoria teoriei financiare

1202 Leonardo Pisano (Fibonacci) Lucrarea Liber Abaci (Book of Abacus sau Book of Calculation) descrie numerele Fibonacci, o secvenţă de numere ce par să explice o serie de fenomene constatate ulterior inclusiv în evoluţia pieţelor financiare.
1754 Jean Claude Marie Vincent de Gournay Unul dintre părinţii psihologiei economice, este iniţiatorul conceptului mâinii invizibile, definită la acel moment ca laissez faire, laissez passer (comerţ liber, dezvoltare antreprenorială liberă).
1713 Nicolas Bernoulli Paradoxul St. Petersburg, bazat pe teoria probabilităţilor şi a deciziei (loteriei), ce conduce la o variabilă aleatoare pentru definirea valorii aşteptate.
1738 Daniel Bernoulli Autor al Specimen theoriae novae de mensura sortis (Noua teorie a măsurării riscului) în care Paradoxul St. Petersburg este conceptul de bază pentru teoria economică a aversiunii la risc, a primei de risc şi a utilităţii.
1776 Adam Smith Considerat părintele economiei moderne, dezvoltă conceptului mâinii invizibile în The Wealth of Nations, concept ce va deveni pilon al teoriei financiare şi economice.
1817 David Ricardo Iniţiator al teoriei valorii, definind utilitatea şi valoarea dată acesteia, atât pentru o marfă, dar şi pentru un preţ, în tranzacţiile cu mărfuri.
1863 John Stuart Mill Defineşte teoria utilitarismului, în care utilitatea totală determină valoarea morală a unei operaţiuni.
1867 Karl Heinrich Marx Cartea sa,  Das Kapital, pune bazele teoriei arbitrajului.
1900 Louis Bachelier Pune bazele teoriei viitoare a pieţelor eficiente (The Theory of Speculation) şi a mişcării random walk a preţurilor.
1904 Arthur Eliot Ziaristul american începe să publice (pink sheets) cotaţii ale acţiunilor S.U.A. nelistate.
1905 Karl Pearson Iniţiator al conceptului random walk ce stă la baza prognozei şi analizei bursiere.
1906 Marie-Esprit-Léon Walras şi Vilfredo Federico Damaso Pareto Teoria echilibrului general şi a optimului, ce explică mişcarea cererii, ofertei şi preţului pe termen lung, considerând preţul real ca fiind un dezechilibru al pieţei.
1911 Irving Fisher Autor al The Purchasing Power of Money în care se formalizează teoria cantitativă a banilor.
1912 Friedrich August von Hayek Introduce teoria fluctuaţiei economice şi financiare.
1914 Friedrich von Wieser Realizează primele enunţuri ale teoriei utilităţii marginale.
1921 John Maynard Keynes Iniţiator al teoriei probabilităţilor.
1938 Ralph Nelson Elliott Teoria valului, bazată pe şirul Fibonacci, contribuie la dezvoltarea ulterioară a analizei tehnice şi a prognozei bursiere.
1939 John R. Hicks Pe baza utilităţii ordinare, face distincţia între efectul substituţiei şi cel al venitului în teoria cererii, anticipând problematica agregării şi a echilibrului general în stabilitatea financiară.
1944 John von Neumann şi Oskar Morgenstern Formulează ipoteza utilităţii aşteptate şi teoria jocului, iniţiind teoria comportamentului economic.
1947 Paul Anthony Samuelson Fondator al analizei economice, dezvoltă metoda comparativă statică din Foundations of Economic Analysis şi teoria finanţelor publice.
1952 Harry Markowitz Originator al teoriei moderne a portofoliului (Portfolio Selection), descrie teoria frontierei eficiente şi diversificarea portofoliului.
1955 Arthur Lewis Iniţiator al teoriei creşterii economice, scrie primul tratat modern de dezvoltare economică.
1958 Modigliani şi Miller Teoria modernă a structurii capitalului şi al principiului irelevanţei acestuia (teoria M&M).
1959 Arrow şi Debreu Dezvoltă modelul ADM, centrul teoriei economice a echilibrului general, dând totodată naştere teoriei posibilităţilor şi a alegerilor sociale.
1964 William Forsyth Sharpe Iniţiator al modelului CAPM (Capital Asset Pricing Model), utilizat pentru determinarea preţurilor optime pentru activele financiare şi originator al indicatorul Sharpe.
1965 John Virgil Lintner Jr. Co-originator al modelului CAPM.
1966 Jan Mossin Aduce contribuţii la modelul CAPM.
1970 Eugene Fama Dezvoltă ipoteza pieţelor eficiente şi teoria conform căreia pieţele financiare sunt eficiente informaţional.
1972 Roy Radner Defineşte echilibrul Radner în contextual teoriei echilibrului general, extensie a echilibrului Arrow-Debreu şi bază pentru teoria pieţelor incomplete.
1973 Fischer Black şi Myron Scholes Autori ai formulei Black & Scholes şi a modelului Black & Scholes (The pricing of options and corporate liabilities) pentru stabilirea preţului opţiunilor, în special opţiunile cu activ suport acţiuni.
1973 Robert C. Merton A introdus problema structurii portofoliului în timp şi a probabilităţilor continue de default pentru a modela opţiunile pe acţiuni.
1976 Michael Cole Jensen Adept al modelului CAPM, dezvoltă o metodă de măsurare a performanţelor unui fond de investiţii cu ajutorul Jensen’s alpha.
1976 Mark Edward Rubinstein şi Hayne Leland Introduc metoda asigurării portofoliului împotriva riscului de piaţă, cu ajutorul hedging-ului acţiunilor prin vânzarea short a contractelor futures pe indici bursieri.
1976 Stephen Alan Ross Originator al teoriei APT (Arbitrage pricing theory), model pentru stabilirea preţului acţiunilor în funcţie de rentabilitatea aşteptată şi de risc.
1979 John Carrington Cox, Stephen Alan Ross şi Mark Edward Rubinstein Introduc în teoria financiară modelul binomial de stabilire a preţului opţiunilor (BOPM), ce descrie o metodă numerică generalizată pentru evaluarea opţiunilor.
1979 Daniel Kahneman şi Amos Tversky Teoria prospectului reprezintă una dintre teoriile de bază ale finanţelor comportamentale, stabilind legătura dintre diferite alternative investiţionale şi percepţia riscului, în baza utilităţii aşteptate.
1984 Zvi Griliches şi M. D. Intrigilator Publică Handbook of Econometrics, carte de referinţă în econometrie.
1987 Clive William James Granger şi

R. F. Engle

Este publicată lucrarea Cointegration and Error Correction: Representation, Estimation and Testing în seria din martie a Econometrica.
1990 Richard H. Thaler Studiază aversiunea la pierdere a investitorilor şi valoarea mai mare acordată pierderii în detrimentul profitului în comportamentul investiţional.
1991 Nicholas Barberis Studiază aplicaţii ale psihologiei cognitive pentru înţelegerea stabilirii preţurilor activelor financiare.
1992 Fischer Black şi Robert Litterman Publică modelul matematic pentru alocarea unui portofoliu în condiţii de piaţă de reale şi pentru optimizarea portofoliului global.
1995 Robert Emerson Lucas, Jr. Autor al paradoxului Lucas, explică fluxurile internaţionale de capital şi limitarea acestora între ţările dezvoltate şi cele emergente, dar şi aşteptarea raţională.
1995 J. H. Kagel şi A. E. Roth

 

Este publicată cea mai influentă carte a economiei experimentale The Handbook of Experimental Economics.

 

1996 Deirdre McCloskey şi Stephen T. Ziliak The Standard Error of Regressions descrie diferenţa dintre semnificaţia statistică şi cea economică.
1997 Andrei Shleifer Tratează teoria originilor legale, parte a finanţelor comportamentale şi dezvoltă teorii cu privire la guvernanţa corporativă.
1998 Milton Friedman Teoria monetară cantitativă şi stabilitatea financiară.
2001 Joseph Eugene Stiglitz Teoria asimetriei de informaţie.
2002 William J. Bernstein Studiul teoriei moderne a portofoliului: The Four Pillars of Investing: Lessons for Building a Winning Portfolio.
2002 Paul Slovic şi Baruch Fischhoff Iniţiatori ai teoriei efectului euristic, studiază percepţia riscului şi paradigma psihometrică (finanţe comportamentale).
2003 C. F. Camerer, G. Loewenstein şi M. Rabin Dezvoltă teoriile economice experimentale şi comportamentale în teoria jocului comportamental.
2004 Markus K. Brunnermeier Costul tranzacţionării şi bulele economice.
2005 Hersh Shefrin Unul dintre iniţiatorii curentului finanţelor comportamentale, studiază comportamentul în cazul aplicării modelului APT.
2007 Gunduz Caginalp Contribuie la studiul finanţelor comportamentale cantitative, al ecuaţiilor diferenţiale şi al optimizării pieţelor financiare.
2008 Dan Ariely Studiind finanţele comportamentale, se axează pe predictibilitatea iraţionalului în decizia financiară.